„Hai afară la zăpadăăă, hai un om să construimmm! Nu știu de ce nu îmi răspunzi? De ce te ascunzi? Nu vrei să ne întâlnim???” - preluat din desenul animat - Frozen - Regatul de Gheață.
Mi s-a părut foarte „ funny” acest pasaj și am vrut să îl inserez aici. Mi-aduc aminte de fii-mea care timp de un an, 365 de zile 👀 👀 👀, se uita la Frozen chiar și de doua ori pe zi. Știam în ce moment al filmului se afla în timp ce îl viziona, apoi începeam să fredonez și eu prin casă exact acest pasaj, redat mai sus.
M-am gândit să vă plimb în lumea minunată a călătoriilor.
Când plictiseala vrea să pună stăpânire pe noi, ca și familie, ne facem bagajele și evadăm un weekend prin țară. Avem o superbitate de țară, căreia mulți dintre noi, nu știm să îi admirăm „bogăția” și să o privim în toată splendoarea ei. Avem toate formele de relief, o faună bogată și locuri cu adevărat pline de magie.
Acum 4 ani, prin luna Noiembrie, am aflat că: dacă vrei să scoți un duplicat al certificatului de naștere, nu poți decât în orașul unde persoana respectivă a fost născută. Așa că, eu și familia ne-am făcut „băgăjelul” și ne-am pus pe drum, spre Oravița, acolo trebuia să ajungem să luăm un duplicat al certificatului de naștere al tatălui meu.
Eu, de doi ani tot „trâmbițam” prin casă că vreau să merg la cascada Bigăr, dar nu aveam să știu că drumul spre Oravița trecea exact pe lângă ea. De ce spun așa? Pe lângă noi ca familie, a mai mers și o prietenă foarte bună cu noi. Între timp, ea, primește un telefon de la o altă prietenă (noi am poreclit-o Google-lul României) și ne spune: „vai, dar să treceți și pe la cascada Bigăr!”. M-am luminat la față instantaneu și unde mai pui că, mai aveam undeva la circa 30 de minute până la cascadă. „Dumnezeu, nu joacă table!” mereu m-a ajutat și mi-a fost alături.
Cu google maps în față, îi dăm zor spre cascadă. Dar, ce să vezi, trecem de ea!... 😂😂😂 Nu era semnalizată corespunzător, avea un fel de arcadă de lemn, mai mult invizibilă, locul de parcare aproape ca și inexistent. Pur și simplu am trecut de ea. Toți am realizat că am trecut de locul pe care urma să îl vizităm și ne-am întors! 😅
Manevra de întoarcere a mașinii, a fost destul de bruscă, încât, dacă nu aveam suportul de biciclete, riscam să lăsăm bicicletele pe drum.
Și...v-ați prins, am ajuns la cascadăăă! După ce am parcat mașina, am admirat minunăția, ne-am bucurat de aerul proaspăt pe care îl respiram și bine-nțeles am făcut o ședință foto, cred că nu am omis nici un unghi al cascadei.
Când să ne urcăm în mașină, să ne vedem de drum până la destinație, am făcut cunoștință cu o cățea „cât o vițea” de mare. Era atât de blândă, în comparație cu dimensiunea ei și veselă. Dădea din coadă într-una, se ținea după fiica mea, pe care a speriat-o (din cauza dimensiunii) și tragea fii-mea de zor de mânerul ușii să intre în mașină mai repede. Noi încercam să îi explicăm că nu îi face nimic, ea nu și nu, voia în mașină.
Ne-am pus pe drum și am ajuns în Oravița, punct ochit, punct lovit. Am oprit direct la Starea Civilă de acolo, unde ne-a așteptat o doamnă extrem de drăguță care ne-a înmânat duplicatul în urma documentelor pe care ni le ceruse telefonic.
Un oraș cochet, într-o zonă foarte frumoasă. Evident, ne-am plâns cum am trecut noi de cascada Bigăr și cum aceasta nu este deloc semnalizată!
Deoarece era întuneric afară, ne-am cazat la o pensiune foarte chic, urmând a doua zi să facem o drumeție cu bicicletele.
De dimineață soțul meu a ieșit să dea bicicletele jos și să parcheze mai bine mașina. Surpriză, toată noaptea plouase și în momentul când parca mașina, pământul „îmbibat de apă până la saturație a luat-o la vale” cu tot cu mașina și cu soțul meu în ea. Noroc că mai în spate era un gard, jumătate beton, jumătate fier forjat în care s-a „proptit” mașina în cârligul de remorcare. 😂😂😂
Eu am urmărit totul din cameră. Când am văzut ce se întâmplă, am ieșit urlând, în pijamale și cu geaca pe mine. De remarcat că, mi-am pus geaca, dar cizmele nu, eram în papuci de unică folosință! 😂😂😂
După sperietura trasă, că îmi pierd soțul, mașina, soțul iese din mașină râzând, culmea tot de mine, deoarece eram murdară de noroi, cu părul „vulvoi” și fața crispată. Acum, în timp ce scriu, se oftică că nu a avut inspirația să imortalizeze momentul.
Drumul la întoarcere a fost lin și fără peripeții, Slavă Domnului!
Și am încălecat p-o șa și v-am spus povestea mea!
Acest articol „cu peripeții” a fost scris pentru SuperBlog 2021.
xoxo jolly
Comentarii